Elvira I

I

Frunzele de tei atârnau deja greu la sfârșitul lui mai. Opt dimineața și ochii ei erau țintuiți pe vârful pinului chel care depășește înălțimea blocului cu aspect de cutie din beton. Fixarea greoaie îi făcea ochii țintuiți în cerul senin de sfârșit de primăvară să usture. Neclipind, o lacrimă seacă se prelinse pe pântecele ei mare sub care ținea ghemuite picioarele, cu o mana sprijinind capul în care se frângeau melancolia și singurătatea. O încerca o singurătate ca o durere surdă, izvorâtă nu din solitudinea destinului, ci din primejdia înfricoșătoare de a fi respins de tot ce are doi ochi, două picioare, două mâini, doi plămâni și o singură inimă care nu împarte. Respingerea cea dezgustătoare a lumii era atât de cărnoasă încât Elvira se înspaimântă de dimensiunile colosale ale pântecelui dar pe care însă îl simțea gol. E ca și când înlăuntrul ei crește vertiginos malul sterp al unei prăpăstii care vestește deșertaciunea și sărăcia.