Mirodenia roșie

      Era deja târziu iar pe Emar îl dureau picioarele. Se împlineau vreo șase ore de când bătea bazarul vechi într-o țara arabă. Se lăsa noaptea rece. Totuși, oboseala nu îl deranja, ci îi inducea o toropeală care îl făcea să îi apară totul ca în vis. Îl fascina îmbrăcămintea femeilor, burka neagră ce o purtau se alungea mai mult decat o făcea în realitate, molcom, ca valurile ce îl purtau pe Emar pe tărâmuri utopice. Era un adevărat mister ce se înfățișa sub o haină fastuoasă. I se părea fascinant cum femeile acestea se înțeleg prin ochii lor atât de spectaculoși, migdalați. Bărbații, pe de alta parte, purtau veșminte albe, impecabile, precum niște robe, iar unii purtau pe cap un fel de eșarfă care cădea pe umeri și nu lăsa la vedere decât fața lor uscată de vânt fierbinte. În mintea lui rămăsese întipărită grimasa unui barbat de vreo 50 de ani, cu riduri pe obraji și sprâncene împreunate ce îi dădeau un aer misterios si malițios. Totul era străin pentru Emar. Era absolut fermecat. Era îmbătat de mirosurile mirodeniilor, de culorile lor pământii și calde dar care fură ochii, de clădirile cubice, mici și vechi de când lumea, pe care erau inscripții în arabă și de sunetele pătrunzătoare, muzica orientală ce se auzea pe deasupra murmurului necontenit al negustorilor și al cumpărătorilor. Aglomerația aceasta nu îl obosea, ci îi inducea o stare de beție adâncă, dar dulce. De acum se perinda fără sens printre sacii cu mirodenii roșii și mergea unde îl duceau pașii și mirosul. Era aproape ca un vis în toată această atmosferă învolburată, ca de crâșmă, gălăgioasă, dar nu foarte, roșie-pământie, ce atrage toate simțurile și stârnește toate voluptățile. Emar era mulțumit. Îl usturau ochii ce de acum îi ținea întredeschiși, aievea.

      Urcă cele doua trepte ale unei magazii mici care avea la intrare tot felul de nimicuri gingaș colorate ce semănau cu niște pietre de forme diferite, saci de condimente și suluri de mătase. Rămase o vreme în prag cu picioarele ușor depărtate și mâinile moi ce îi cădeau pe lângă corp. Ținea privirea în sus, fără să deschidă ochii și primea briza ce îi impletea parul castaniu, destul de lung, și îi flutura hainele largi, cafenii. Se bucura de reveria sumbră a nopții în toată voluptatea ei și se bucura că era tânăr.

       După ce întredeschise încet ochii, dibui niște făclii roșii în magazie ce inundau încăperea mică și incărcau sacii mici. Deasupra unui sac era aplecată o femeie în floarea vârstei, cam de aceeași seamă cu Emar. Se îndreaptă în timp ce lăsă să se scurgă printre degetele sale răsfirate o mirodenie fină, roșie, ce părea și mai roșie din cauza luminii obscure. Era evident că era adânc pătrunsă de acest gest care devenea pe moment un ritual. Emar privea din tocul ușii înguste. Privea de parcă nu se afla acolo, iar Edeira, fata tânără, nu-i dibuia prezența. Era prea cufundată în ritualul ei. Emar se apropie aproape fără voia lui, se simțea atras ca în mreje. Edeira nu ridică nici o secundă ochii la el. Se comporta de parcă prezența lui Emar era de așteptat și naturală. Cu o mișcare blândă și pură, cu ambele mâini, apucă mâna lui Emar și i-o afundă în sacul cu praful roșu. Toate astea se desfășurau domol. Emar nu mai auzea hărmălaia din stradă. Odată cu mâna lui, i s-au scufundat toate simțurile. În mirodenii, mâinile lor făceau o mișcare amplă, de jos în sus, de parcă Edeira dorea să-l învețe pe Emar o taină ancestrală. Îi simțea mâna fermă și reliefată de venele ce îi trădau vitalitatea. Au amestecat împreună câteva clipe ce lui Emar i s-au părut o eternitate. Într-adevăr, putea face asta pentru o eternitate. Nu-și vorbeau. Niciun cuvânt. Amândoi priveau gura sacului și erau fascinați de unduirile pe care le făcea condimentul la suprafață.

        Edeira se opri. Tot lent, își scoaseră mâinile împreunate din sac, iar fiecare își duse mâna la gură, mirosind condimentul. Emar ar fi vrut să-l guste, însă i se păru că, dacă avea să facă acest gest grotesc, va ruina taina ceremoniei. Tăceau în continuare dar se uitau unul la celălalt. Emar observa părul ei negru și lung, ochii ei negri și mari ce scăpărau stele căzătoare drept în privirile lui. Părea că Edeira împărtășea cu Emar aceeași visare. Se înțelegeau din priviri. Edeira se îndreptă spre spatele magaziei și urcă niște scări înguste și vechi, din lemn prăfuit de vremuri. Emar o urma. Sus, in aceeași atmosferă obscură, slab luminată de făcliile roșii, erau aranjate și agațate de pereți un soi de eșarfe subțiri de mătase care împodobeau camera neîncăpătoare. Pe jos erau covoare persane, bogat brodate, pe care ședea o bătrână, dar care nu purta burka, ci era frumos împodobită cu un șal roșu cu auriu ce îi acoperea capul. Veșmintele ei aduceau cu un sari. Femeia avea un cercel mare în nas de care era legat un lănțișor de aur prins, la rândul lui, de un cercel mai micuț din ureche, alături de alți nenumărați cercei de dimensiuni diferite. Părea că prezența celor doi era naturală, exact ca cea a lui Emar în fața Edeirei mai devreme. Bătrâna mânca turcește la lumina unei lumânări niște pită arsă cu humus și ulei.

              –E mama mea, spuse Edeira.

        Cei doi trecură după multele eșarfe roșii și ajunseră în altă încăpere, de data asta parcă și mai mică, și mai roșie, și mai obscură. Parcă era cuprinsă de flăcări. Era liniște… Doar niște muzică orientală înfundată mai suna încet de după pereții de pământ. Muzica aceasta îl mistuia pe Emar. Edeira stătea în fața lui, nemișcată. Început sa se dezbrace. O făcu fără străduință, natural. Într-o clipă, pielea ei era mângâiată de lumina focului. Emar se uita. Stătea nemișcat, firesc și liniștit. Privirea lui cobora pe trupul tinerei și sculpta pielea ei închisă și fină, brațele grațioase, corpul suplu și picioarele desculțe și lungi până la ochii ce îl ardeau. Se apropie cu un pas mic și ferm. Erau atât de aproape unul de celălalt încât își simțeau răsuflările și își auzeau bătăile liniștite ale inimii. Acum stăteau amândoi în mijlocul cămăruței arzătoare și rosii. Se sărutară iar amândoi simțiră pe buze gustul viu de mirodenii. Își explorau trupurile iar Emar parcă simțea pe fiecare parte a corpului Edeirei un gust de condiment nou. Îi simțea trupul colorat și îl cunoștea. Camera era caldă iar eșarfele se unduiau deasupra lor precum se unduiau și ei unul deasupra celuilalt. Tâmplele le zvâcneau încinse parcă de făcliile roșii.  

De dimineață, pe covor, se trezi Emar singur. Avea de acum capul limpede iar lumina albă intra pe o fereastră mică. Eșarfele stăteau nemișcate. Se ridică. Se îmbrăcă și coborî în grabă scările vechi și mici. Ieși în strada aglomerată și gălăgioasă dar el purta în suflet o pace sinistră dar care îi amintea veșnic de focurile nopții.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s