Molia

Era o molie prinsă în plasticul vechi ce învelea lumina obosită a unui vagon. Era clar că nu avea nicio scăpare. Se zbătea fără a reuși să scape de lumina aia orbitoare și care acum era caldă, era fierbinte și îi ardea aripile. Dar de ce se zbătea acum? Nu tocmai asta a căutat atâta vreme? Să se încălzească și să absoarbă energia unei lumini puternice? Acum de ce s-ar da în lături de la a o primi? Molia era prinsă în plasticul prăfuit și nu avea scăpare. Se uita acum liniștită la toți oamenii, călătorii care o admirau. Într-adevăr, trecătorii o admirau și credeau că molia era fericită și mulțumită în inundația aceea artificială de energie, însă nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că de fapt molia striga după ajutor. Molia era cu adevărat disperată. S-a gândit totuși că dacă a ajuns în capcana asta cumva trebuia să și iasă. Poate chiar pe calea pe care a intrat, însă trebuia s-o facă cu orice preț. Era obosită să-și mai cheltuiască suflarea pentru agonia asta perpetuă, pentru a încânta ochii oamenilor. Lumea vedea în molie o eroină, o insectă care a atins idealul insectelor. A doua zi, a treia zi, a nenumărata zi tot așa. Același chin neîntrerupt, aceeași căutare asiduă și îndurerată spre o cale de scăpare. Într-o zi, pe când molia era deja într-un vârtej emoțional, pe cand era în delir și își aștepta moartea însetată, și-a văzut viața și stâncile existenței ei. Și-a văzut copilăria ca vierme, cum mânca scoarță de copac, și-a văzut momentul metamorfozei și părăsirea coconului care a protejat-o o iarnă întreagă, și-a văzut urmașii, ouăle pe care le-a depus la rândul ei pe scoarța unui copac, iar acum parcă vedea din ce în ce mai curând și, culmea, mai luminos, moartea. Momentul fatal când lumina însăși avea să-i pună pecetea întunecată a morții peste aripile sfredelite de arșiță. Nu știu dacă molia avea regrete, probabil ca ar fi vrut să-și vadă copiii. Poate ar mai fi vrut sa bea apă sau să zboare pentru ultima dată. Oricum, toate erau idealuri în depărtare. Era gata să îmbrățișeze moartea care acum venea pentru prima dată ca o descătușare, ca o alinare și nu ca un dușman, când deodată cușca ce a adus-o atât de aproape de moarte se deschise. Un bărbat a eliberat molia din ghearele lungi și subțiri ale morții. Cu ultima suflare a simțit încă o dată văpaia vieții cum se întinde voluptoasă sub aripile roase și arse de căldură. Pentru ultima dată a simțit beatitudinea libertății care acum se arăta și mai dulce prin prisma eliberării, știind că acum un moment moartea și nimicnicia erau atât de iminente, atât de categorice. Toată această descătușare a insectei la scară redusă a avut loc aproape tot în același moment când închiderea ușilor vagonului au strivit biata necuvântătoare cu brutalitate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: