Despre dor și studenția la New York

Tocmai înainte să mă apuc să scriu articolul acesta am realizat că este 1 decembrie. Nu am uitat. În fiecare an anticipez cu nerăbdare data aceasta ce simbolizează atât de mult pentru mine. Să tot fie vreo 3 ani, însă, de când sărbătoresc ziua țării mele, România mea dragă, peste ocean, la New York, un loc la fel de minunat, dar atât de diferit. 

Când am venit aici pentru prima dată, când m-am despărțit pentru un timp îndelungat de casă, nu m-am gândit niciodată la dor, un cuvânt ce căra după sine un adevărat tezaur pentru noi românii. Am reflectat mai cu precădere la acest sentiment în ultima perioadă și mi-am dat seama că dorul vine cu o măsură de maturitate, dorul se simte cel mai adânc împreunat cu maturitatea. O spun cu nonșalanță, când am venit, nu mi-a fost dor de casă, de prieteni, de mama, de nimeni și nimic, iar lucrul acesta mă stânjenea oarecum la vremea aceea. Mai apoi am realizat că nu aveam de ce să mă stânjenesc. Lucrurile și ritmul educației pe care o primeam erau atât de alerte, se întâmplau atât de fulminant, încât nu aveam pur și simplu timpul să mă mai gândesc la casă, la acasă, cu atât mai mult să-mi fie propriu-zis dor. Eram ce e drept un copil, nouăsprezece ani abia împliniți, în mijlocul Manhattanului, lumini multe, zgomot, gălăgie, nopți albe, oameni din toate colțurile lumii, atâtea lucruri de descoperit și experimentat… A fost superb, și încă este. Toate acestea s-au întâmplat acum trei ani, poate nu cu atât de mult timp în urmă, însă suficientă vreme a trecut încât să mă uit în retrospectivă și să descopăr nu un copil imatur, ci să descopăr cât de mult m-am schimbat, am crescut, am învățat, m-am împiedicat de nouă ori și m-am ridicat de zece. Totul se schimbă, realitatea se schimbă, realitatea ne schimbă pe noi, iar noi la rândul nostru îi schimbăm pe ceilalți. Asta am observat când m-am întors acasă după doar vreo șase luni. Mă schimbasem. Mult. Iar asta am simțit-o ca o reacție din partea celor dragi mie. Multă vreme m-a frământat întrebarea asta. Să mă schimb, să evoluez era firesc, dar ce m-a făcut să devin astfel, mai exact? Maturitatea sau lucrurile pe care le-am experimentat peste ocean? Răspunsul este undeva la mijloc. Cert este că de fiecare dată când veneam acasă, cu atâta entuziasm și dragoste, simțeam din ce în ce mai tăios discrepanța de atitudine pe care o aveam față de “acasă” din vremea copilăriei și “acasă” de acum. 

Sunt o om pe cât de calculat și precis cu lucrurile pe care le fac, pe atât de melancolic. Melancolia mă făcea, și încă mă face, să mă gândesc la România, la Bucureștiul în care am crescut cu atâta fragilitate și seninătate. Iubesc Bucureștiul, asta o spun oricui mă întreabă despre orașele mele îndrăgite. Iubesc Bucureștiul lui Eliade, cu apusuri sângerii și melancolice și clădirile lui pline de povești arhaice, elegante. La asta mă gandesc din apartamentul meu înghesuit din New York, iar dacă asta se consideră a fi dor, da, îmi este uneori dor. Uneori mai mult, alteori mai puțin, dar dorul este mereu parte din sufletul meu și sunt fericit că este așa. Acasă va fi mereu unde am crescut, unde am copilărit, unde mă simt protejat și unde împrejurimile sunt familiare oriunde aș merge. 

Nu este absolut nimic trist în povestea mea. Nu am niciun regret, ar fi chiar ridicol ca la vârsta mea să am vreunul. Am o viață extraordinară, la care probabil nici măcar nu am îndrăznit să visez vreodată și pentru care îi sunt recunoscător familiei mele, cu precădere mamei, un înger pentru copiii ei. Ea împreuna cu sora mea m-au susținut și m-au îndrumat să vin aici, să studiez Biotehnologie la Institutul de Tehnologie din New York. Școala aici este precum mă așteptam: performantă, necesită efort și muncă enormă. Sunt prea puțin spus recunoscător pentru educația pe care o primesc aici, pentru sistemul de învățământ care mă îndrumă fără încetare să analizez lucrurile și să mă gândesc limpede la realitate. Din toate câte am învățat până acum, fie că este vorba de dinamica violenței, genetică, biologia cancerului, sau ingineria ADN-ului, sistemul de învățământ american m-a învățat să gândesc critic (“critical thinking”), ceea ce mi se pare acum absolut crucial, în timp ce alte sisteme de învățământ omit să o facă. Acest critical thinking e cea mai eficientă armă împotriva ignoranței și îți poate oferi avantaje extraordinare și încredere în sine. Este important ca fiecare să poată fi capabil să vadă limpede și corect lucrurile, să le analizeze dintr-o perspectivă sănătoasă ce dă dovadă de coloană vertebrală, fie că este vorba de un vaccin sau de a vota un politician. Informația este acolo și este multă. De multe ori este și eronată, de multe ori cu bună știință. Gândirea critică se comportă ca un filtru pentru selecția informației corecte și pentru opinii neinfluențate greșit. Chiar dacă de multe ori nu simt, pachetul de cunoștințe pe care l-am acumulat se fructifică încetul cu încetul, simt cum se compresează, făcându-mă să mă uit cu optimism și entuziasm la viitor, la o carieră în știință, poate chiar înființarea propriei companii de biotehnologie. Ambițiile sunt mari, așteptările sunt mari, presiunea e mare și toate acestea devin colosale în umbra orașului ăstuia cu aceleași proporții. 

Mai devreme am menționat că ritmul facultății de aici este foarte alert. Într-adevăr, de multe ori sunt entuziasmat pentru câteva zile libere nu pentru a mă odihni sau pentru a face ceva distractiv, ci pentru a avea mai mult timp să studiez. Aici examenele se dau pe tot parcursul semestrului, iar dacă rămâi în urmă chiar și cu o prezență la un curs este foarte dificil să te redresezi. Cu toate acestea, competiția este uriașă între noi studenții. Mulți sunt tineri talentați și motivați. Mulți americani încep această cursă mult mai devreme, în liceu, unde sunt deseori introduși metodelor de cercetare avansate, lucru pentru care a trebuit să muncesc enorm “overtime” ca să ajung la nivelul lor. Este dificil și frumos în același timp să simți tensiunea din atmosferă când profesorul tău, un doctor arhicunoscut în domeniul ingineriei genetice, intră în clasă și anunță că cei mai buni doi studenți vor lucra la sfârșitul semestrului cu ea la New York Medical College. Pe lângă toate acestea, mai trebuie să dau atenție și alimentației care aici este de multe ori destul de nesănătoasă, să am grijă să fac sport și uneori să mă și distrez, bineînțeles. 

Cam acestea sunt motivele pentru care dorul de casă nu atârnă ca o talangă grea de gâtul meu, ci mai degrabă vine ca o completare a vieții mele, ca un mic bilețel care-mi aduce aminte de familia mea, de acasă, de joc și joacă, de litoralul pe care am crescut și pe care îl îndrăgesc atât de tare, de cartierul meu veșnic însorit și multe alte lucruri și locuri pe care le port etern în sufletul meu, de aici, de la New York…        

                        Ramses Nestor, 

1 decembrie, New

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: